Viata in galerie

Nu pentru toţi, dar cu siguranţă pentru unii, de la anumite cluburi, a fi astăzi lider de galerie sau membru al nucleului de bază al acesteia oferă din start anumite avantaje, inclusiv financiare. Nu aşa au stat însă lucrurile dintotdeauna, pentru că au fost şi timpuri în care susţinerea clubului favorit se făcea din pură pasiune. 

Ion Gheorghe - sau "Bebiţă", cum îl cunoaşte tot Giuleştiul -, acum pensionar, a intrat în galeria Rapidului în 1972 şi a rămas acolo mai bine de 30 de ani. Ţine cu "alb-vişiniii" de când se ştie, a trăit şi euforia titlurilor de campion, dar şi amărăciunea a trei retrogradări. Nu are un har extraordinar de povestitor, dar găseşte cele mai potrivite cuvinte atunci când îţi spune despre cum era trăită viaţa de suporter acum 30-40 de ani.

Farmecul deplasărilor cu "naşul" 

"În primul rând - începe el - deplasările se făceau aproape exclusiv cu trenul. Doar când se juca pe lângă Bucureşti mai erau unii care mergeau şi cu maşinile personale, cât despre autocare, nu ştiu dacă am mers de vreo două ori. Trenul era de bază! Bine, că era şi frumos, tot drumul până în oraşul unde se juca, galeria noastră cânta. Prin gări era spectacol când oprea trenul. Eram şi mulţi, ce-i drept, foarte mulţi. Abia aşteptam meciurile din deplasare. Bineînţeles că se mergea cu «naşul», înainte de plecarea trenului se duceau şeful galeriei şi încă doi-trei băieţi, vorbeau cu el, ăla ne spunea în ce vagon să stăm, iar când venea în control îşi lua şi el de un costum de haine! Nu mai zic de deplasările lungi, că acolo trebuia să dăm de două ori, că se schimba «naşul» la jumătatea distanţei. Mai apărea câteodată şi supracontrolul, trebuia cotizat şi acolo, iar toţi banii ăştia, mulţi, puţini, îi dădeam din buzunar, nu se punea problema vreodată să plătească clubul sau să cerem noi".

Fotbal şi culturalizare 

Bebiţă povesteşte cum "anunţurile pentru deplasări se făceau cu o săptămână înainte, la meciul de pe teren propriu. Pe vremea aceea nu exista internet şi nici telefoane mobile, aşa că şeful galeriei ne spunea de pe «Giuleşti» sau de pe «Republicii», depinde unde evoluam acasă, când şi la ce oră ne întâlnim sâmbăta sau duminica următoare în Gara de Nord, în funcţie de mersul trenurilor şi de distanţa deplasării. Chiar dacă nu aflau toţi atunci, ne mai sunam fiecare prietenii apropiaţi pe telefonul fix, găseam noi o cale să fie toată lumea informată. Mulţi stăteam în Giuleşti, în cartier, poate de aici şi unitatea acestei galerii, spiritul ei, dar mulţi veneau şi din alte cartiere, Rapidul avea cei mai mulţi suporteri în anii '70. Gândiţi-vă că la cuplajele alea de fostul «23 August» noi eram mai mulţi decît steliştii şi dinamoviştii la un loc!". 

Lucru interesant, deplasările erau şi prilej de îmbogăţire a spiritului! "În cadrul galeriei eram un grup de băieţi cărora ne plăcea să mai şi vizităm locurile pe unde ajungeam. De exemplu, când jucam la Iaşi mergeam să vedem şi Palatul Culturii sau Biserica Trei Ierarhi, la Braşov mergeam la Biserica Neagră, la Cluj urcam sus, la «Belvedere», de unde se vedea tot oraşul, iar la Sibiu mergeam fie în Dumbravă, fie dădeam o fugă până la Păltiniş. Sigur, erau şi din cei care se băgau în cârciumi şi care apoi, la meci, prima repriză o dormeau, asta e!".

"Atunci exista teama de Miliţie, acum se bat cu jandarmii!" 

Rapidist vechi, Ion Gheorghe rememorează cum "o zi pe săptămână ne strângeam la stadion cei din nucleul galeriei să confecţionăm şepcuţe şi steguleţe pentru meciul din week-end. Materialele, croiala, totul pe banii noştri, nu aveam nici o treabă cu clubul, ei doar ne puneau la dispoziţie o sală la etaj sau ne lăsau pe pistă, în faţa peluzei de la vestiare. Atunci repetam şi cântecele noi pentru duminică, pe care le compunea şeful galeriei, Mihai «Creţu»". Cât despre scandalurile în care mai era implicată galeria în deplasări, "Bebiţă" spune că "pădure fără uscături nu se poate. Peste tot se găseasc viteji care la adăpostul mulţimii să fie tari în gură. Mai ieşeau şi bătăi, dar eu când vedeam că e rost de scandal o tuleam, n-am fost niciodată vreun războinic, nici fizicul nu mă ajută! Oricum, nu se întâmpla des asta, pe vremea aia exista teamă de Miliţie, care era peste tot, nu ca azi, când ăştia se bat parte în parte cu jandarmii!". 

Chiar dacă destule dintre deplasări erau lungi, el spune că "nici nu simţeam oboseala. Plăcerea de a fi lângă echipă, de a o încuraja, faptul că se cânta tot drumul, într-un cuvânt atmosfera aia de deplasare îţi dădea o stare de spirit deosebită. Nici nu mai conta că uneori ajungeam în Gara de Nord luni dimineaţă şi de acolo plecam direct la muncă, faptul că fusesem în deplasare cu galeria era totul!".

Iadul de la Târgu-Jiu 

Una dintre deplasările pe care veteranul fan rapidist nu le va uita niciodată a fost cea din toamna anului 1989, de la Târgu-Jiu. "Răi de tot ăia! I-am bătut cu 2-1, iar la final, cum au ajuns echipele la vestiare, câteva sute de spectatori au intrat pe teren şi veneau ameninţători spre sectorul unde stăteam noi. Plus cei din stânga şi din dreapta, care urlau către noi de le ieşiseră ochii din orbite. Sincer, atunci chiar mi-a fost frică. Mă gândeam că până aici mi-a fost! Am luat-o uşor printre ai lor, înainte, apoi la gară m-am întâlnit şi cu ceilalţi, care mi-au spus că n-a ieşit nimic rău, îi potolise Miliţia".

Alb-vişiniu din cap până în picioare 

"Bebiţă" locuieşte la doar o staţie de Stadionul Giuleşti, dar îl cunoaşte tot cartierul şi nu numai. Umblă îmbrăcat doar în haine de culoare albă sau vişinie, de cele mai multe ori pe bicicleta sa devenită legendă. "Nu suport alte culori, cum nu suport Steaua şi Dinamo, după cîte rele ne-au făcut. Umblând aşa, măcar fac reclamă clubului! Mulţi mă recunosc, mă strigă cu simpatie, alţii mă înjură, mă huiduie, dar m-am obişnuit", spune el. Acasă, în garsoniera sa, toţi pereţii sunt vişinii şi împodobiţi cu materiale promoţionale ale echipei favorite. Până şi lenjeria de pat şi covoarele sunt în alb-vişiniu! 

Daţi jos din tren!

O altă deplasare cu peripeţii de care îşi aminteşte "Bebiţă" a fost la Timişoara. De fapt, de la Timişoara spre Bucureşti, la întoarcere. "Noi stăteam în ultimul vagon, în timp ce echipa era la vagonul de dormit. Nu ştiu ce s-a vorbit cu «naşul», dar când a venit ăla în control, ai noştri au stins luminile şi au blocat uşile la compartimente! Unii chiar dormeau, ce-i drept. «Naşul» a început să facă gălăgie, iar băieţii l-au trimis la echipă, la vagonul de dormit, cică îi dau ăia. Bineînţeles că nu s-a întâmplat asta, iar omul a dat un telefon şi ne-am trezit cu trenul oprit de Miliţie undeva, pe lângă Turnu-Severin. Pe mulţi din galerie i-au dat jos, alţii, printre care şi eu, am dat buletinele şi ne-au făcut proces-verbal. Eh, dar câte de-astea n-au fost! De câte ori nu se trăgea semnalul de alarmă prin deplasări! Acum sunt amintiri ale unor vremuri care nu se vor mai întoarce vreodată".

"Am pupat degeaba toţi domnitorii ăia!" 

Printre deplasările de care Ion Gheorghe îşi aminteşte cu umor se numără şi una la Iaşi. "Am ajuns dimineaţă, aşa că, împreună cu băieţii din grupul nostru, am plecat spre centru, să vedeam Palatul Culturii, apoi la Trei Ierarhi. La biserică am intrat să ne rugăm pentru Rapid. Ţin minte că am pupat toate icoanele alea, toate feţele de domnitori, doar-doar vom scoate un rezultat bun, dar după-masă ne-a bătut Iaşiul cu 4-1! Aveau o extremă stânga, unul, Costea, praf ne-a făcut ăla. Au schimbat ai noştri trei fundaşi dreapta ca să-l ţină, dar degeaba".

"Copos parcă acţionează împotriva clubului!" 

Acum posesor de abonament la tribuna a doua, Ion Gheorghe n-are o părere prea bună despre patronul George Copos. "Omul ăsta nu iubeşte cu adevărat clubul, mie îmi este clar că el e doar un afacerist care vrea să scoată bani, de sentimente nu poate fi vorba. Nu vedeţi că el şi când se bucură pare fals? Nu ştiu cum a făcut, dar a îndepărtat lumea de la stadion, de lângă echipă. Becali, aşa cum o fi el, a adus lumea la Steaua, al nostru o izgoneşte. Nu există un proiect de atragere a fanilor lângă echipă, nu avem un departament competitiv care să se ocupe de asta. Cu peluza aia ne ameninţă de câţiva ani că o face şi tot la stadiul de promisiuni a rămas. Mi-e dor de un Giuleşti plin, ar ajuta şi echipa, dar domnul Copos acţionează parcă în ideea să nu facem performanţă!".

N-am mai fost de cinci ani într-o deplasare. Ultima a fost la Ploieşti, cu Astra, când ne-au ţinut jandarmii o oră în picioare pe peron, nu m-au lăsat nici la toaletă, nici să-mi cumpăr o apă. La 60 de ani nu mai sunt omul care să suporte un astfel de tratament. De ce pentru unii, care fac nenorociri, să sufere toţi?

Ion Gheorghe, suporter Rapid

articol apărut în Prosport