Rapid!

Acum 26 de ani am făcut cunoştinţă cu dragostea pentru fotbal – aveam 3 ani şi, cu toată împotrivirea mamei, tata m-a luat pe stadion. Nu ştiu ce meci, nu ştiu la ce tribună am stat, ştiu doar că în capul şi inima mea au intrat de-atunci două culori, chiar dacă la pauză a trebuit să plecăm acasă din cauza crizei mele de plâns. Tata îmi spunea mereu că am plâns la fel de tare ca la botez – de această data botezul Giuleştiului. 

Când am mai crescut, pe lângă obişnuitele meciuri, o altă tradiţie a Giuleştiului era “poiana lui Iocan” de a doua zi. În faţa stadionului se strangeau zeci de bărbaţi care discutau ore în şir despre cum ne-a furat arbitrul, despre fazele fierbinţi şi despre viitorul incert al echipei. “O să ne întoarcem in B!” – se auzea cel puţin o dată din gura chibiţilor giuleşteni. 

Am copilărit în Crângaşi, la “doi paşi” de stadionul care avea să îmi devină a doua casă. Erau vremurile când Rapidul se antrena pe Giuleşti, când gradenele erau verzi şi în tribune încă exista acel colţ minunat numit “Galeria copiiilor”. Tot cartierul era vişiniu, de la tătăiţă de la ziare, până la femeia de serviciu de la şcoală. În copilăria mea, cel mai mare vis pentru un rapidist era să se rătăcească vreo Cupă a României prin vitrina de “trofee”, iar o participare în Intertoto era o adevărată sărbătoare. 

Adolescenţa m-a găsit tot pe stadion. Crescusem şi începusem să mă deplasez în ţară sau străinătate după echipa mea. Da, în străinătate. Rapidul nu mai era ciuca bătăilor , ba chiar câştigase un titlu de campioană, al doilea din istorie. Îmi amintesc şi acum oamenii cu păr alb, cu mers de zombie, plângând pe stradă. Cred că acea seară a fost cea mai fericită din adolescenţa mea . Visul era prea frumos, nici măcar nu ştiam cum să sărbătorim – un sentiment similar cu cel pe care orice băiat îl simte după prima aventură cu o fată. 

Când mă gândesc că acum Rapidul are ca obiectiv, cel puţin pe hârtie, titlul de campioană, o amintire îmi vine obsedant în minte. În galeria giuleşteană era nelipsit un nene numit de noi Ion Pufoaică, după jacheta pufoasă pe care o purta mereu. Era bătrân şi sărman, dar foarte iubit de toţi cei care îl cunoşteau. Tinerii îi cumpărau bere, cei din Ligă îi ofereau tichete de meci, iar el îi răsplătea mereu cu un zâmbet larg şi un săru’ mâna. Nea Ion Pufoaică a prins pe stadion titlurile din 1967 şi 1999, dar Dumnezeu l-a luat până să câştige Rapidul titlul din 2003. Îmi amintesc că după ce Rapidul a câştigat ultimul titlu, sau mai bine zis cel mai recent, cei mai tineri din galerie se gândeau la Ion Pufoaică şi se simţeau stânjeniţi că se pot lăuda cu un astfel de “palmares”. Nea Ion Pufoaică aşteptase trei decenii, noi abia “schimbasem prefixul” şi strigasem deja de două ori Campionii, Campionii! 

Rândurile de mai sus nu vor avea sens pentru suporterii altor echipe, nici chiar pentru cei ai Rapidului care nu au trăit bunele vremuri proaste, dar cei care au copilărit la fel ca mine ştiu că indiferent unde ne-am afla, când spunem acasă ne gândim la Giuleşti. La mulţi ani, Rapid! 

Nimeni si nimic nu poate schimba modul nostru de a fi! UU 98

Daniel Marcu, 2010