De cum mugurii încep să-şi crape învelitoarea, spre stadionul Giuleşti se pornesc puhoaie de oameni ce vin să-şi vadă, în joaca lor cu mingea, idolii năbădăioşi. Aproape nimeni nu înţelege de unde atîta pasiune transmisă din tată în fiu şi de la vecin la vecin, pentru această echipă care, şi atunci cînd a trecut prin clipe de izbelişte, a fost purtată pe zefirul promisiunilor. Nu cred că în frumosul Bucureşti să trăiască un om care să nu fi auzit de echipa din Giuleşti.
În mod sigur admiraţia pentru „feroviari”este însămînţată în sufletele sugarilor de nişte ursitoare zămislite din mingi de fotbal pe care e scris Rapid. Cel ce apucă să intre o singură dată în tribunele de sub Podul Grant ajunge împătimit şi nu se mai poate despărţi de această dragoste fulgerătoare ce-i zgîndăre somnul cu vise prin care zboară vulturi îmbrăcaţi în tricouri de campioni. Şi această „boală”, după ce a cuprins capitala, s-a întins în toată ţara, lunecînd pe căile de fier şi înfierbîntînd minţile multor milioane de oameni.
La nici o echipă, atunci cînd ea se antrenează, nu vezi atîţia curioşi, şi în faţa niciunul stadion nu se rostogolesc atîtea vorbe ca la porţile Potcoavei din Giuleşti.
„Tifoşii” sunt în stare să-i scoată campioni pe idolii lor chiar şi atunci cînd aceştia bîjbîie pe la intrările primei divizii, şi nicunde nu poţi întîlni atîtea suflete adunate laolaltă, care-şi dospesc dorinţa în înfrîngerile sau succesele echipei lor. Cînd joacă Rapidul, stadionul este un vuiet, este o maşinărie infernală, este o furtună neostoită, este un clocot neîntrerupt. Din această pricină, de mai multe ori, atunci cînd echipa porneşte în joc cu stîngul, mai pe la jumătatea partidei, împinsă de la spate de strigătul biruinţei „Hei, Rapid, Rapid, Rapid!”, începe să-şi înfierbînte cazanele şi, punîndu-şi roţile în mişcare, îşi depăşeşte, în extazul tribunelor, adversarul.
Rapidul este focosul care face să explodeze suflete ca nişte petarde şi care dezgheaţă asemenea soarelui de primăvară, frica prin care trec, uneori, suporterii săi. Am văzut în tribunele înghesuite copii de-o şchioapă, elevi şi studenţi, bătrîni aduşi de bastoane, militari şi multe fete frumoase care, într-un freamăt continuu, îşi încurajează echipa. După cîte un meci cîştigat, pe străzile Bucureştiului se tîrăsc, asemenea unor cozi de monştri, coloane de suporteri rapidişti, purtînd îmbrăcăminte şi steaguri alb-vişinii şi cîntînd un imn ce aduce a doină dîmboviţeană.
Peste gazonul răcoros cu miresme de mîţişori de salcie a plouat cu multe broboane de sudoare. Frunţile unor jucători de seamă (Ozon, Macri, Motroc, Greavu, Ion Ionescu, Nichi Dumitriu) au asudat cu gîndul că fotbalul este o întrecere ce cere nu numai spectatori, dar şi artişti de elită. Din cîţi oameni am întrebat care le e formaţia favorită, aproape toţi mi-au spus: Rapid. Iar puţinii care au rostit o altă echipă au adăugat, cu repeziciune, numele echipei de sub Podul Grant.
Pe ploaie sau pe vînt, pe arşită necruţătoare, , pe oricare din stadioanele capitalei, suporterii „feroviarilor” se înghesuie precum sardelele în cutie, sau stau într-un picior, unul în spatele altuia, se cocoaţă pe garduri sau în pomi ca să-şi poată vedea, la lucru, idolii. Toată capitala este cuprinsă de această frumoasă „nebunie” şi spun cu mîna pe inimă că Rapid este sufletul Bucureştilui. Zic asta întrucît, după cîte un meci cîştigat, pe bulevarde se scurge veselia, iar luminile de la ferestre se sting, în noaptea aceea, mai tîrziu decît în alte nopţi. Promovarea în prima divizie a echipei de fotbal a fost dorinţă a celor doua milioane de bucureşteni şi ea a plutit peste capetele noastre ca o mireasmă adusă din cîmpiile Bărăganului. În vara aceasta darnică, la izbînda ce a umplut pocalul dorinţei, Rapid a împlinit 60 de ani (n.r. articolul a fost scris in anul 1983). Noi îi dorim „La mulţi ani!”, noroc şi cununi de lauri care să-i artîrne pe umerii falnici!
Dan Claudiu Tănăsescu, 1983
0 comentarii :
Trimiteți un comentariu