Copiii Grantului

Îi întâlneşti peste tot: pe stradã, în curtea şcolii, la stadion, în piaţã, în parc, purtând, cu mândrie, câte un simbol vişiniu al pasiunii lor pentru echipa cu care au ţinut şi ţin bunicii, pãrinţii, fraţii lor mai mari: o cãciuliţa, un fular, o insignã! 

Şi chiar dacã nu ar purta aceste însemne, i-ai recunoaşte dupã privirea inteligentã şi curatã, dupã zâmbetul firav din colţul gurii, dupã mersul uşor şmecheresc şi dupã bunãtatea şi blândeţea figurii, ascunse de prea multe ori într-un chip asprit de o viaţã prea grea pentru nişte copii. 

Au un al şaselea simţ şi sunt gata, în orice clipã, sã te amendeze, dacã te simt cã nu eşti “de al lor”: şi nu se înşealã, niciodatã, aşa cum nu se înşealã un câine maidanez, care atacã numai pe cei încãrcaţi cu energii negative. 

O sã vã prezint doar 4 dintre ei, toţi bãieţi, pe care i-am întâlnit de-a lungul anilor şi care mi-au rãmas în suflet şi în minte, prin inocenţa lor angelicã. Nu le ştiu numele, nu i-aş mai recunoaşte acum, dar îi iubesc, ca şi cum ar fi copiii mei. 

Pe primul nu l-am întâlnit pe stadion, la un meci de fotbal, ci într-un teatru de varã, cel din parcul Bazilescu, în urmã cu mulţi, mulţi ani. În vremea aceea, exista o stagiune estivalã, susţinutã de mari actori ai teatrului Giuleşti, chiar dacã vara teatrele erau în vacanţã. 

Se juca “Steaua fãrã nume”, piesã scrisã de Mihail Sebastian, cu superba Dina Cocea şi tânãrul Ştefan Iordache în rolurile principale. Teatrul era plin pânã la refuz, oamenii stãteau şi pe trepte şi urmãreau, cu sufletul la gurã, povestea de dragoste ce se înfiripa între o tânãrã bogatã, rãsfãţatã de soartã şi un biet profesor de matematicã, dintr-un oraşel de provincie, în care nici mãcar acceleratul nu oprea, decât dacã cineva trãgea semnalul de alarmã. 

Între spectatori era rãtãcit şi puştiul despre care vã voi povesti, care nu avea mai mult de 9 – 10 ani. Îmbrãcat într-un şort decolorat, cu un maieu murdar, pe care scrisese cu creion chimic “Rapid”, încãlţat cu nişte tenişi aproape rupţi, plin de praf, transpirat, bãiatul se aşezase pe marginea din stânga scenei, cu picioarele atârnând în fosã şi urmãrea piesa cu încordare, mişcându-şi buzele într-o serie de replici şoptite şi comentarii proprii la drama ce se petrecea sub ochii lui, cu care se identificase total. 

Dacã aţi vãzut piesa, ştiţi cã în scena finalã, frumoasa necunoscutã, ajunsã întâmplãtor în casa profesorului Marin Miroiu, dupã o noapte de vis, decide sã se reîntoarcã în lumea strãlucitoare şi goalã de conţinut din care venise, lãsându-l pe bietul profesor îndurerat, strigând-o într-o replicã finalã, spusã pe cãderea cortinei: “Mona, Mona!!! 

Şi atunci s-a întâmplat un lucru incredibil: micul meu rapidist, cu ochii plini de lacrimi a sãrit pe scena, trãgându-l tare de hainã şi încurajându-l bãrbãteşte pe Ştefan Iordache: “N-o mai striga, mã, degeaba, nu vezi cã a plecat?!” 

Dupã o clipã de uimire şi de linişte, toatã sala a izbucnit în aplauze, doamna Dina Cocea l-a luat în braţe şi l-a sãrutat, iar lumea din sala râdea şi plângea, în acelaşi timp, cum nu am mai vãzut niciodatã, de atunci şi pânã azi, la un spectacol de teatru! 

Al doilea personaj face parte din categoria “şmecheraşi” de cartier. Întâmplarea s-a petrecut în autobuzul 178, când mergeam la meci. Undeva pe la Basarab, au urcat 3 bãieţi, în vârsta de 11 – 12 ani, având fulare şi steaguri alb-vişinii. Unul dintre ei – eroul nostru – avea în mânã o dozã de bere şi în colţul gurii o ţigarã aprinsã. Urcându-se în autobuz, a început sã o facã pe zmeul, sã înjure în gura mare şi sã îsi bage p….a în toţi morţii!!! 

Ghinionul lui a fost cã în autobuz erau douã babe, un pic afumate, care veneau de la un parastas (le auzisem vorbind în spatele meu). Una dintre ele s-a sculat de pe scaun, l-a apucat de ureche şi a început sã îi tragã câteva scatoalce pe spinare, cu umbrela, întrebându-l: “Ce ai zis, mã? Ce ziceai cã îţi bagi în morţii mei? Ia sã vad eu ce ai tu în pantaloni, mã, puţã!!” Şi încerca sã îi tragã jos pantalonii de trening vişinii! 

Luat prin surprindere, puştiul a început sã se zbatã şi sã plângã, în timp ce prietenii lui rãmãseserã încremeniţi! La prima staţie, baba i-a luat ţigara şi berea şi i le-a aruncat pe uşã, nelãsându-l sã coboare! Şi l-a ţinut aşa pânã la stadion! Am coborât împreunã, m-am dus lângã el şi i-am dat o batistã sã îşi şteargã nasul şi ochii. S-a uitat la mine, speriat. L-am luat de mânã şi am intrat amândoi la tribuna oficialã, pe baza legitimaţiei mele de jurnalist. Nu a scos o vorbã toatã repriza; la pauzã, m-a rugat sã îl las sã plece la galerie, nu înainte de a-mi promite cã nu o sã mai bea, nu o sã mai fumeze şi nu o sã mai înjure niciodatã! Şi ştiţi ceva? L-am crezut! 

Aşa cum l-am crezut şi pe bãieţelul care a venit în iunie 2004, la Romexpo, la târgul KIDEX, unde am organizat o întâlnire dintre copiii din galerie şi câţiva fotbalişti rapidişti, între care, cel de care îmi amintesc cu mult drag, este Daniel “Nico” Nicolae. 

Între cei aproape 50 de copii prezenţi în salã, îmbrãcaţi toţi în tricouri noi, vişinii, primite în dar de 1 iunie de la club şi componenţii echipei s-a încins un dialog extraordinar. Dintre toţi, cel mai mult m-a impresionat un bãieţel slãbuţ, palid, cu o voce firavã şi cu ochii plini de lacrimi, care a spus urmãtoarea frazã memorabilã: “Dacã aţi ştii câtã bãtaie am mâncat eu pentru voi, de la copiii din clasa mea, care sunt toţi ştelisti, nu aţi mai pierde nici un meci. Pentru cã dacã voi câştigaţi, nu îmi mai pasã de bãtaie!” 

Ultima şi poate cea mai dragã amintire despre un copil al Grantului este cea legatã de cãlãtoria la Craiova, la acel meci blestemat, în urma cãruia am pierdut campionatul din 1998. Cu un sfert de orã înainte de terminarea meciului, enervatã şi scârbitã de ceea ce se întâmpla pe teren, am plecat de pe stadion şi m-am urcat în autobuzul care urma sã ne ducã la halta Banu Mãrãcine, unde era garat trenul care ne adusese la Craiova. Partida s-a încheiat, am pierdut campionatul (peste o sãptãmânã “ne-am rãzbunat” câştigând Cupa României, în faţa aceloraşi olteni debusolaţi) şi am pornit trişti, cãtre casã. Lângã mine s-a aşezat un bãieţel, nu mai mare de 9 ani, care plângea în hohote. L-am luat în braţe, i-am dat sã mãnânce un sandwich, un mãr şi sã bea puţinã apã. Autobuzele au ieşit din centru şi s-au îndreptat cãtre garã, trecând printr-un cartier mãrginaş al Craiovei. Acolo, pe la porţi, femeile stãteau care pe bãnci, care pe scãunele cu 3 picioare, la o bârfã duminicalã. Vãzându-ne, au început sã ne facã cu mâna, bucuroase de evenimentul care spãrgea monotonia unei dupã amieze liniştite de varã. Atunci, micul meu coleg de suferinţã, cu inima zdrobitã de eşecul neaşteptat şi nemeritat, s-a ridicat în picioare pe scaun, a scos capul pe fereastrã şi a început sã le înjure pe bietele femei. L-am potolit cu greu şi l-am întrebat ce vinã au acestea pentru faptul cã noi am pierdut meciul. Rãspunsul lui a identificat, exact şi filozofic, rãdãcina rãului, care tocmai ni se întâmplase: “Dã-le dracului de muieri proaste, cã unele ca astea i-au nãscut pe oltenii ãia puchinoşi, care ne-au bãtut azi!” 

În acel moment, nu ştiam ce sã fac, sã râd sau sã plâng! Am ajuns la garã, el a alergat la tren şi a ocupat douã locuri, la fereastrã, m-a ajutat sã urc în tren, apoi s-a cuibãrit lângã mine şi a dormit dus pânã la Bucureşti, tresãrind, din când în când, prin somn şi strigând:”Rapid olé,olé,olé!” 

Cum sã nu îi iubeşti pe ei, pe copiii soarelui, pe copiii Grantului şi cum sã nu faci totul ca aceşti copii sã vinã la stadion, sã se bucure de victoriile favoriţilor lor sau sã sufere la înfrângere, sã trãiascã, de la cele mai fragede vârste, în spiritul echipei Rapid, echipa celor mulţi, buni, generoşi, inteligenţi, cinstiţi, muncitori, adicã în spiritul nemuritor care le-a fost transmis, genetic, de 4 generaţii de suporteri?! 

Bucureşti

22 noiembrie 2012

Articol apărut pe blogul Poveşti Vişinii