Unii îndrăznesc să viseze toată viaţa, dar din păcate nu au curajul de a gusta din realitate! Sunt oameni care se izolează într-o lume fantastică, rătăcită printre gânduri frumoase şi scăldată de amintiri ce n-au cum să supere. Sunt acele personaje care îţi pot intersecta viaţa, care uneori petrec câteva clipe alături de tine, alteori rămân pentru o perioadă. Sunt oameni. Sunt oameni, la fel ca şi tine, la fel ca noi toţi, doar ca la un moment dat al vieţii, s-au pierdut printre lucrurile murdare din jur şi n-au mai vrut să creadă şi să lupte pentru o viaţă a lor. Doar a lor. S-au refugiat într-o lume paralelă, într-o lume în care minutele trec după bunul plac, când mai repede, când mai încet iar imboldurile exterioare sunt asimilate imediat şi transformate în fapte ce n-au voie să deranjeze. Sunt visători, cu acte în regulă.
Alţii îi numesc bolnavi refuzând să privească în oglindă! Într-o societate murdară în care luptă teribilă pentru supremaţie s-a mutat pe un teren fără limite, câteva personaje cauta să ascundă adevărul în dauna unei plăceri ce mistuie judecată. Nu e normal, dar se practică... .
Răzvan a vorbit pentru prima oară la un an de zile. A fost cadoul lui pentru părinţii săi. Apoi a urmat o perioadă în viaţa sa în care era foarte ocupat: creştea. Rând pe rând a schimbat grupele de vârsta la grădiniţă, adulmecând în fiecare zi parfum de fericire. Prima zi de şcoală a fost sărbătorită cu fast în familie, cu zâmbete, cu cadouri, şi vise. Apoi, în clasa a treia, în urma unui accident de maşină, părinţii lui Răzvan s-au dus să moară puţin. Puţin câte puţin! Răzvan aşezat în spate a supravieţuit unui impact frontal şi a trăit preţ de 4 ore privind chipurile părinţilor săi schimonosite de durere şi de moarte. A tăcut, a plâns, a ţipat, a plâns din nou şi a aşteptat minut cu minut să fie salvat. Iar când acest lucru s-a întâmplat, Răzvan şi-a uitat acolo, jos în vale, felul de a fi, de a înţelege lucrurile şi de a le spune pe nume. S-a închis în el, în lumea să, aşteptând parcă o minune cerească. Imaginea părinţilor săi avea să îl urmărească ani de zile. Clipă cu clipă, zi cu zi! A refuzat gândul şi mai ales vorba spre durerea celor rămaşi pe pământ să aibă grijă în continuare de soarta să.
Rapid a intrat în viaţa sa cu puţin timp înaintea şcolii. Tatăl său l-a dus prima oară pe Giuleşti, căutând viitorul în sufletul pur al odraslei. Nu s-a înşelat. Iar spiritul Giulestiului avea să îl transforme pe Răzvan într-un suporter cu arsenal vişiniu pus la punct înaintea fiecărei partide. Şi tot Rapid, avea să rămână puntea să între realitate şi lumea pierdută prin care obişnuia să se joace după ce părinţii săi au dispărut. O punte teribilă, o punte între real şi imaginaţie, între palpabil şi rătăcire, între concret şi iluzie. Un pas între două lumi capabil să stârnească emoţie! Să apropie! Un conglomerat de sentimente inexplicabil din punct de vedere medical, o trăire, o definiţie şi mai ales o speranţă. Unică! Singura aspiraţie către normal!
S-au scurs ani buni iar Răzvan continua să piardă timp ascuns într-o lume doar a lui. Rătăcit în amintiri ce n-au existat, pierdut în veşti bune ce n-aveau să se nască niciodată, în zâmbete ciudate, în clipe refuzate, într-o reverie continuă. Apoi, că la un semn, când la televizor se difuza un meci al Rapidului, Răzvan abandona luptă. Îşi caută un loc aproape, macina sufleteşte orice urmă de amintire căutând vişiniul din priviri uşor risipite dar concrete.
Viaţa este ca o călătorie cu trenul! S-au scris romane despre acest fapt, s-au făcut filme şi s-au pictat imagini imaginate de minţi copleşite de talent. Sunt călători ce se urcă în tren, călători ce coboară. Sunt gări. Sunt staţii. Halte. Sunt drumuri fără de sfârşit. Idei. Iar ideile sunt inventate de minţi luminate.
Bunicul lui Răzvan a venit cu ideea că acesta să fie dus undeva în inima munţilor, într-un sat uitat de vremuri şi pustiit de doruri. Măcar pentru câteva luni. Să respire aer curat. Să uite. Trecuseră deja 4 ani fără vorbe, 4 ani grei în care amintirile săpau adânc în suflet iar dorul macina realitate în firimituri mici. Şi atunci s-a petrecut minunea. Urcat în tren, Răzvan a trecut pe lângă Stadionul Giuleşti. A recunoscut arenă, a rememorat clipele de fericire, a lăcrimat, apoi a plâns în toată regula. Şi după alte 5 minute de tăcere a lăsat pentru totdeauna undeva în spate o lume, un alt fel de lume, lumea lui. „Mi-e dor de mama şi de tata” a zis, spărgând o linişte nebună ce părea să fii câştigat definitiv un război murdar încă din începuturi. „Şi să ştii, tu, bunule, că nu merităm să pierdem etapa trecută” a mai precizat într-o mare de lacrimi revărsate dintr-un suflet prea bătrân pentru miracole şi chinuit de tăcerea ultimilor ani a nepotului său.
Răzvan are acum 22 de ani! O vârstă frumoasă, caldă şi plină de viaţă! A terminat liceul şi s-a înscris la facultate. Cu o oarecare întârziere! Niciun medic nu şi-a putut explica de ce această tăcere şi de ce Rapid? Poate că un şoc se elimină doar cu un alt şoc... Cine ştie? Viaţa are drumuri întortocheate şi ascunde minuni dumnezeieşti şi vişinii...
Articol apărut pe forumul FZR
0 comentarii :
Trimiteți un comentariu