Doar o parte dintre aspiraţii stăteau peste zi cu el, cealaltă împingându-l continuu către clipa sfârşitului.
Aşa îşi ducea viaţa un bătrânel de prin părţile “Ghiolului” atunci când l-am cunoscut. Cu gândurile împărţite între cele două mari iubiri ale vieţii sale şi priviri ciudate trimise către o carte aşezată pe noptieră. O carte cu coperţi groase, dintr-un carton maroniu rătăcit printre vremuri şi amintiri. Pictura i-a fost hărăzită de la providenţă.
“Dementa” fotbalului i-a fost oferită de cele mai urâte şi bătrâne ursitoare. Aşa spunea mereu … că pictură şi fotbalul sunt singurele slăbiciuni în faţa cărora era imposibil să reziste şi că asta era o dementă. Căzut în păcat, beat de nereuşită pânzei ce trebuia să devină capodopera pentru urmaşi a continuat o luptă în care pur şi simplu nu vroia să se recunoască învins. Era doar el şi cu pasiunea. În fiecare zi. Şi o eternă carte ce părea să îl sperie şi să îi cotrobăie prin tolba de gânduri negre.
Prima oară l-am întâlnit la un meci de fotbal al Midiei Năvodari. De atunci am rămas prieteni. Mi-a vorbit de marea echipă a Rapidului o zi şi o noapte şi cred că nu ar fi tăcut niciodată dacă nu trebuia să mă întorc în redacţie să scriu. Apoi, ne-am văzut pentru o continuare cu… Ripensia. Era îndrăgostit de Timişoara lui (“de unde a plecat revoluţia băiete…”), dar a ales malul mării. Inspiraţia. Asta a căutat în irealul albastru. “Am venit aici, să-mi găsesc calmul necesar.Îmi place marea, da’ nu-mi place domne’ culoare ei.
Albastru..deh’…eu am iubit toată viaţa visiniu’ domne’. Toată viaţa. Am impresia că dacă voi reuşi vreodată să pun pe pânză imaginea din mintea mea, atunci o să fie clar pe fond vişiniu.
Iubesc Rapidul, cum n-am iubit pe nimeni niciodată, îndrăznesc să spun cum m-a iubit pe mine mama. Mă identific cu dementa asta. Ştiu, pasiunea mea e pictura însă dementă şi patimă cu care stimez Rapidul…niciodată…”…şi tăcea. Avea un obicei ciudat să nu-şi ducă ideile până la capăt. “E felul meu, nici nu-mi găsesc cuvintele pentru că am făcut un pact cu o ursitoare beată şi mi-a dat la schimb fantasmele astea pe care încerc să le pun pe pânză. Ah’…dacă aş putea să pictez cu sufletul şi nebunia mea de rapidist”…”Băiete, da’ pe-aia cu Culae ţi-am zis-o? Da’ pe-aia cu Râca? …mă îndemna la câte o mică istorioara...”Se simte când stai de vorbă cu un rapidist. Nu ştiu. Parcă e altceva.
Aşa suntem noi…degeaba baţi cu 5-0 dacă n-ai lovit mingea măcar o dată cu călcâiul. Iar Rapidul întotdeauna a ştiut cu călcâiele. Deh’ numa’ panza asta nu mă lasa”…aşa îşi termină povestirea mereu. În clipa în care aducea vorba de pictură era clar că păşea încep pe alt tărâm. Se scuză şi fugea către pânză ce îi mânca zilele aruncând săgeţi din priviri către cartea de pe noptieră. Aceeaşi carte. Mereu. Parcă obsedantă. Emil Zola…Creaţie (L’oeuvre), în care Claude din ciclul Rougon – Macquart şi-a găsit sfârşitul într-un lat. Pânza…panza să nu a reuşit niciodată să prindă viaţă, aşa cum ar fi vrut el.
Am vorbit ultima oară cu el, spre ruşinea mea, după meciul cu Steaua din sfertul Cupei UEFA. Mi-a spus…”erau vremuri băiete în care ne bucurăm că venea ordin să luăm doar vreo 2-3 boabe. Şi acum uită-te. Priveşte şi fii mândru. Fii mândru că Rapidul a ajuns să îi facă pe pămpălăii ăştia să urle de fericire la un egal cu noi. Asta sunt…nişte pămpălăi. N-au avut niciodată demnitate, n-au avut niciodată definiţie, n-au avut niciodată fond şi culoare. E că blestemata asta de pânză a mea…”
Cu câteva seri în urma… s-a stins. A plecat dintre noi, fără să îl ştie aproape nimeni. Fără să îl cunoaştem, fără ca măcar să ştim că undeva, nu doar în Giuleşti, există o inimă bolnavă de vişiniu. Aşa se duc oamenii simpli…simplu.
N-aş fi aflat niciodată poate. A lăsat însă în urma să, un bilet cu numărul meu de telefon, cu adresa mea, la care nu a mai ajuns niciodată, o carte cu coperţi groase dintr-un carton maroniu şi câteva rânduri destinate mie din care am să reproduc: “Băiete, Rapidul merge mai departe şi fără mine. Şi fără tine…şi fără noi toţi. Rapidul este menit să zguduie sisteme şi să fie iubit de oameni îngrozitor de simpli, de frumoşi şi de cinstiţi….”
S-a stins de bătrâneţe, s-a stins de singurătate. Probabil că l-a stimat prea mult pe Claude ca să îşi mai încheie pânza…a lăsat-o nesemnată. În rest, se pare că e genială. Cartea, cartea de care îi era atât de teamă, l-a ajutat. Rapidul însă l-a făcut să învingă. Într-un final probabil că a reuşit să picteze cu patimă vişiniului din sânge.
Adio bătrâne, te-am făcut file de poveste, cum mă rugai cu ceva vreme înainte şi te-am făcut file de poveste pentru oamenii pe care îi aveai cel mai aproape de suflet. Pentru rapidişti….
0 comentarii :
Trimiteți un comentariu